Dacă în viaţa de toate zilele, clericii se deosebesc de ceilalţi credincioşi prin purtarea hainei preoţeşti specifice, cu atât mai mult ei se deosebesc în calitatea lor de slujitori sau de liturghisitori, printr-o imbrăcăminte specifică. Este vorba de veşmintele liturgice.
Cum au apărut aceste veşminte? Este un obicei îndătinat în toate religiile ca slujitorii cultului să poarte, în.momentul oficierii acestuia, veşminte deosebite de cele din zilele obişnuite. Lucrul acesta este consemnat şi în Vechiul Testament de la religia iudaică, de unde creştinismul a moştenit o serie de datini şi obiceiuri cultice. In cărţile lui Moise, în Exod Levitic şi Numeri se descriu pe larg forma şi întrebuinţarea acestor veşminte de către arhiereii, preoţii şi leviţii Vechiulul Testament.
Veşmintele liturgice subliniază în mod principal ideea şi starea de sfinţenie cu care slujitorii trebuiau să se prezinte înaintea divinităţii. Pe lângă starea de pietate care trebuie să caracterizeze persoana liturghisitorului sau a slujitorului, prezenţa exterioară trebuie să fíe şí ea marcată de o grijă deosebită, concretizată în îmbrăcarea sau purtarea unor haine specifice, amândouă având la bază respectul cuvenit celui căruia i se aduce cultul.
Cât priveşte întrebuinţarea veşmintelor liturgice în primele secole ale creştinismului, dovezile sunt destul de puţin revelatoare. La început veşmintele erau simple, dar confecţionate din stofe scumpe şi se îmbrăcau numai la serviciul divin. Unele erau croite după modelul veşmintelor din Vechiul Testament, altele au fost tipic creştine. Deosebirea dintre diferitele trepte ale clerului nu era marcată şi prin veşrninte. Culoarea acestora era la început albă, simbolizând bucuria, lumina şi curăţenia trupească si sufletească a persoanelor care slujeau la altar. Cu vremea, şi mai ales din secolul al IX-lea, au început să se introducă în veşmintele liturgice şi alte culori cărora 1i s-au dat şi interpretări simbolice. Aşa de exemplu, veşmintele de culoare roşie se întrebuinţau în zilele de pomenire a sfinţilor apostoli şi martiri al Bisericii creştine şi simbolizează sângele vărsat de Mântuitorul Hristos şi de sfinţii lui care au primit moarte muceniceasca; culoarea neagră întrebuinţată pentru slujbele din zilele de post, simbolizează căinţa şi întristarea.
În Biserica Ortodoxă, în prezent, veşmintele bisericeşti sunt confecţionate din stofe preţioase, de obicei ţesute cu fir de aur sau argint şi de toate culorile, fără să se dea o semnificaţie deosebită acestora, cu excepţia culorii negre care se întrebuintează de obicei în perioada posturilor şi mai ales a postului mare sau la slujbele funebre.
Veşmintele bisericeşti liturgice au o semnificaţie simbolică şi se deosebesc după cele trei trepte ale clerului: diacon, preot, episcop. Veşmintele diaconului sunt: stiharul, un fel de cămaşă lungă, mânecuţele, care strâng mânecile stiharului, şi orarul, propriu numai diaconului - o fâşie de stofă lungă şi îngustă cu cruci cusute pe ea. La stihar şi mânecuţe, preotul adaugă: epitrahilul sau patrafirul (cu denumirea populară), brâul şi felonul care este ca o mantie. Episcopul poartă, pe lângă stihar, epitrahil, brâu şi mânecuţe, bederniţa, de formă rombică, sacosul, un veşmânt mai scurt decât stiharul, cu mâneci largi, omoforul, un veşmânt purtat pe umeri, ca un şal, mitra, care este acoperământ capului, toiagul sau cârja, numit şi pateriţă, şi mantia .
BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1