De ce şi de când se întrebuinţează lumânările în biserică?

În practica vieţii religioase a oricărui creştin, aprinderea unei lumânări este una din obligaţiile sale elementare. Aproape că nu există creştin care să intre într-un lăcaş de cult şi să nu aprindă o lumânare pentru sine, pentru cei dragi şi, mai ales, pentru cei care au răposat. De când datează această practică a aprinderii lumânărilor şi ce semnificatie are?

Din mărturiile pe care istoria Bisericii ni le pune la îndemână, deducem că lumânarea s-a întrebuinţat în cultul creştin de la începuturile sale. Practica aprinderii lumânărilor la cult o întâlnim şi înainte de Mântuitorul Hristos, în Vechiul Testament, de unde a trecut şi în creştinism. De altfel, nu numai evreii au întrebuinţat lumânările la cult, ci şi alte popoare cum erau egiptenii, grecii şi romanii. În rânduielile de cult de la templul iudaic, întâlnim în special candelabrul sau sfeşnicul cu şapte lumini. Primii creştini, proveniţi dintre evrei, au preluat o parte dintre obiceiurile lor iudaice. Mântuitorui Hristos a săvârşit Cina cea de Taină, când a instituit Sfânta Euharistie într-un foişor, la lumina lumânărilor. Sf. Apostol Pavel a predicat şi săvârşit Sf. Liturghie la Troia, în „camera de sus", tot un fel de foişor unde erau lumini multe şi candele. Obiceiul s-a răspândit apoi pretutindeni şi nu este slujbă divină la care să nu se întrebuinţeze lumânările.

La statornicirea practicii arderii lumânărilor la cult a contribuit foarte mult şi situaţia specială a creştinilor din primele secole care, din cauza persecuţiilor, se rugau în catacombe, în case sau camere ascunse, unde trebuia să aprindă lumânări sau candele pentru a putea săvârşi cultul divin. Din secolul al III-lea, avem şi mărturii istorice scrise care atestă întrebuinţarea lumânărilor şi la slujba înmormântării martirilor. Printre slujitorii clerului inferior din acea vreme este menţionat acolutul, care avea între sarcinile sale şi pe aceea de a aprinde lumânările în biserică.

Folosite la început din necesitate, lumânările au fost păstrate în cult pentru a-i spori măreţia sau solemnitatea, dar şi pentru semnificaţia lor, lumina lor simbolizând pe Hristos, „lumina lumii" şi învăţătura Sa, care este bucurie, dragoste, adevăr şi viaţă. În acelaşi timp, ele au fost socotite ca o jertfă adusă lui Dumnezeu.

Lumânările ard în sfeşnice sau candelabre cu o lumină, două, trei, şapte sau douăsprezece, având semnificaţie teologico-simbolică. Sfeşnicul, care arde sub cupolă, se numeşte de obicei policandru, adică sfeşnic cu mai multe lumini. Alături de sfeşnice, în biserică se mai întrebuinţează şi candele, care au aceeaşi semnificaţie ca şi lumânarea.

Odată cu introducerea luminii electrice, numărul lumânărilor şi candelelor care ard în biserică a scăzut. Ele se păstrează mai ales ca jertfă adusă de credincioşi. Pentru păstrarea picturii bisericilor, la multe lăcaşuri de cult, s-au confecţionat hote speciale pentru arderea lumânărilor.

BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1