Alături de toacă, cu diversele ei forme, în cultul creştin se mai întrebuinţează, ca instrument de înştiinţare a începutului slujbelor sau de marcare a unor momente importante din cadrul lor, şi clopotele. Spre deosebire de toacă, ele au intrat mai târziu în întrebuinţarea liturgică, mai intâi în apus, apoi în răsărit. Clopotele simbolizează vocea sau chemarea lui Dumnezeu şi deci îndemnul de a participa la slujbele sfinte săvârşite în biserică.
După tradiţie, inventatorul clopotului este socotit Paulin de Nola din Campania, la sfârşitul secolului al IV-lea, de unde se trage şi denumirea apuseană de ,,campane" dată clopotelor.
În Biserica de răsărit, primele clopote au fost trimise în dar impăratului bizantin Mihail al III-lea (842-867), în anul 852 de către Ursus Patricianus, dogele Veneţiei. Generalizarea lor în tot răsăritul creştin s-a desăvârşit abia în secolul al XII-lea. După cucerirea Constantinopolului de către turci, clopotele au fost interzise de noii stăpânitori, ceea ce a făcut ca în multe părţi, să se revină la toacă.
Clopotele se întrebuinţează în toate bisericile creştine. Ele sunt numeroase în lăcaşurile de cult din Biserica Rusă, unde există adevărate game de clopote sunate după o tehnică asemănătoare cântatului la orgă. Fiind socotit un obiect de cult foarte important, clopotul se sfinteşte ori se stropeşte cu apă sfinţită după o rânduială specială. Clopotele se bat la diverse momente din timpul unei zile liturgice, fie în combinaţie cu toaca şi de regulă după baterea acesteia, fie singure. Bătutul clopotelor se face, ca şi toaca, la începutul slujbelor importante şi la unele momente de seamă din cadrul acestora, la slujba de seara, la miezul nopţii, de dimineaţă, la începutul Sfintei Liturghii, ca şi la unele ierurgii. Clopotele se mai întrebuinţează şi pentru a marca anumite evenimente sau întâmplări din viaţa credincioşilor sau a obştii creştine: încetarea din viaţă a unui enoriaş (când ele sună prelung, rar şi tănguios), în caz de incendii, războaie sau revoluţii ori alte evenimente deosebite, calamităţi, inundaţii, grindină ş.a. (când ele bat precipitat şi alarmant).
Clopotele se toarnă dintr-un aliaj special, în care predomină alama, care-i determină şi sonoritatea. În Patriarhia Română ele se toarnă la Mănăstirea Plumbuita.
Pentru adăpostirea clopotelor şi a toacei s-au zidit clopotniţele ortodoxe sau campanilele apusene. Ele sunt construcţii în formă de turn, fie separate de biserică, fie în unul din turnurile sau turlele bisericii.
La majoritatea bisericilor din tara noastră, clopotniţele sunt separate de biserică, deşi există destule edificii în care turla de pe pronaos sau una din cele două turle existente aici serveşte drept clopotniţă.
BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1