Tâmpla, catapeteasma sau iconostasul este acel perete ca un paravan, acoperit de icoane, care separă altarul de restul bisericii. Termenul de iconostas datează din secolul al XIII-lea şi este întrebuinţat mai ales de către teologii şi istoricii apuseni de artă, ca şi de cei ruşi. El mai desemnează şi pupitrul sau analogul fix, aşezat de obicei în faţa soleii, pe care stă aşezată icoana hramului bisericii, a Învierii sau a sărbătorii prăznuite, în faţa căreia se închină credincioşii când intră în biserică.
Cuvântul catapeteasmă este de origine greacă şi vine de la un verb care înseamnă ,,a desfăşura o pânză”. Catapeteasma o întâlnim ca perdea şi la Cortul mărturiei, ca şi la altarul Templului din Vechiul Testament, la Sfânta Sfintelor şi în Noul Testament. În bisericile creştine vechi, această perdea închidea intrarea în altar prin grilajul scund care despărţea altarul de naos. Dacă termenul de iconostas s-a încetăţenit mai mult la ruşi, în schimb la greci şi la români a rămas curent, alături de catapeteasmă, cel de tâmplă, care derivă de la templu.
În forma şi mărimea actuală, tâmpla este o apariţie destul de târzie în evoluţia tipului arhitectonic bizantin al bisericilor ortodoxe. Bisericile creştine vechi, atât în Răsărit, cât şi în Apus, nu aveau tâmplă sau catapeteasmă. Până prin secolele VIII - IX, pretutindeni altarul era separat de naos printr-un grilaj făcut din lemn, piatră, marmură sau fier, de înălţimi diferite. Cu vremea, în Răsărit acest grilaj s-a înălţat, iar pe el s-au aşezat icoane, la început a Mântuitorului şi a Maicii Domnului, apoi ale sărbătorilor mari ale sfinţilor apostoli şi profeţi, având în vârf crucea. Catapeteasma s-a dezvoltat pe încetul şi de la sine. La dezvoltarea ei a contribuit înflorirea cultului icoanelor, după înfrângerea iconoclasmului, adică acea perioadă de luptă împotriva lor (725-842), ca şi nevoia de a feri de privirile credincioşilor laici tainele săvârşite în altar. Catapeteasma este socotită ca foarte necesară pentru săvârşirea jertfei euharistice (a Sfintei Liturghii) deşi există şi în Răsărit, în mod excepţional, biserici fără catapeteasmă, la acestea adăugându-se şi cele vechi, anterioare secolelor VII—XIV.
Iconostasul bizantin care nu avea la început decât două sau trei rânduri de icoane, s-a îmbogăţit, mai ales în Rusia, unde i s-au adăugat o serie de modificări, înmulţindu-se rândurile de icoane şi distribuirea lor. La începutul secolului al XIV-lea ia naştere catapeteasma de zid. În secolul al XVI-lea catapeteasma deplin formată este răspândită în toată lumea ortodoxă.
Comunicaţia între altar şi naos se face prin două feluri de uşi:
- Uşile centrale, numite împărăteşti, căci prin ele intră „împăratul Hristos", sub forma Evangheliei. Pe aici, odinioară, intra împăratul bizantin spre a aduce jertfă şi a se împărtăşi. Astăzi, arhiereii intră şi ies din altar în timpul serviciului divin numai prin uşile împărăteşti. Laicii, care sunt primiţi în altar în mod cu totul excepţional, nu au voie să circule prin uşile împărăteşti; de asemenea, nici preoţii, daca nu se află în timpul săvârşirii actului liturgic. În spatele uşlior împărăteşti se află perdeaua sau dvera (din slavonul dveri - uşă).
- Uşile laterale, numite diaconeşti, prin care intră şi ies diaconii. Prin uşile diaconeşti, credincioşii comunică cu preotul, aducându-i la altar darurile de jertfă (pomelnice, prescuri, lumânări).
BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1