De ce şi când pomenim de morţi?

Am prezentat zilele de pomenire generală a morţilor. Evocându-le, avem datoria să subliniem faptul că, în ansamblu, cultul morţilor este una din practicile cele mai îndătinate şi respectate în Biserica Ortodoxă.

Ea se bazează pe credinţa în nemurirea sufletului si în posibilitatea îmbunătăţirii şi schimbării situaţiei celor răposaţi după ce au plecat din aceată viaţă. Despre cultul morţilor se vorbeşte şi înainte de Hristos, dar el capătă altă semnificaţie în creştinism, fiind una din învăţăturile caracteristice acestei religii în care învierea morţilor şi judecata particulară şi universală sunt adevăruri de credinţă de netăgăduit.

Respectând aceste adevăruri de credinţă, creştinii pomenesc pe cei răposaţi la trei zile după moarte, la nouă zile, la 40 de zile sau la şase săptămâni, la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la un an; apoi, în fiecare an, în ziua morţii până la împlinirea a şapte ani de la moarte. Îi pomenim pe morţi la trei zile pentru că termenul de trei ne aminteşte de Sfânta Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, pe care-i rugăm să dea iertare de păcate celor răposaţi. Sorocul ne aminteşte şi de Învierea Mântuitorului cea de a treia zi, prin aceasta El devenind arvună a învierii noastre. Pomenirea la nouă zile ne aminteşte de cele nouă cete îngereşti, ca şi de cele nouă cete ale sfinţilor pe care îi luăm ca rugători şi mijlocitori ai noştri în cererile pe care le adresăm lui Dumnezeu, şi deci şi pentru iertarea păcatelor celor adormiţi. Pomenirea de la 40 de zile ne duce cu gândul la Înălţarea Mântuitorului la cer la 40 de zile după înviere, rugându-1 ca să înalţe la Dumnezeu şi sufletele celor adormiţi. Celelalte soroace de trei, şase şi nouă luni au semnificaţie treimică,, iar pomenirea de un an se face după rânduiala şi practica primilor creştini, care se adunau şi comemorau în fiecare an pe cei răposaţi, în special pe martiri, care prin moarte se năşteau la viaţa veşnică.

Toate aceste momente de pomenire au semnificaţia lor teologică şi simbolică. Ele se referă la pomenirea individuală şi sunt marcate prin oficierea slujbei numite parastas.

Soroacele de pomenire amintite sunt legate şi de fazele prin care trec trupurile în descompunea lor în pământ până la putrezire: a treia zi, corpul începe să-şi schimbe înfăţişarea, la nouă zile se descompune, în afară de inima, la 40 de zile se descompune şi inima. Treptat trupul putrezeşte, iar la şapte ani este complet transformat în ţărână.

Termenele de pomenire sunt în legătură şi cu vămile văzduhului: timp de trei zile sufletul stă lângă trup, la nouă zile se înfăţişează lui Dumnezeu pentru a i se închina, la 40 de zile are loc judecata particulară, după trecerea prin vămile văzduhului.

BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1