Crucea este prezentă permanent în viaţa credincioşilor. Pornind de la lăcaşul de cult, construit în formă de cruce şi până la crucea pe care o purtăm la pieptul nostru, ca obiect sfânt şi ocrotitor, acest semn ne însoţeşte pretutindeni.
Crucea se ridică pe turlele bisericilor, arătând că în biserică se realizează mântuirea adusă de Hristos prin jertfa pe cruce. Uneori, pe turlele lăcaşurilor de cult, crucea este înfiptă într-o semilună sau foloseşte ca postament acest astru. Monumentele care au acest mod de prezentare a crucii sunt ctitorii domneşti sau boiereşti, sub această formă ascunzându-se şi o semnificaţie simbolică: lupta împotriva stăpânirii otomane, în vremea de dominaţie a Porţii, şi speranţa în biruinţa creştinismului împotriva semilunii. Întâlnim apoi crucea în cimitire, arătând prin aceasta că cei răposaţi au adormit în credinţa învierii şi nădejdea vieţii veşnice.
În afară de crucile cimiteriale, există aşa-numitele cruci memoriale sau comemorative, aşezate la marginile drumurilor, la răspântii sau în anumite locuri din oraşe şi sate unde s-au întâmplat evenimente memorabile. Există, de asemenea, crucile de hotar şi cele cu caracter votiv, ridicate de voievozi, chiriarhi, sfetnici de divan, boiernaşi, negustori, meşteşugari, moşneni şi răzeşi pentru a comemora un eveniment sau pentru a cere ajutorul divinităţii. Astfel de cruci sunt cunoscute în Muntenia şi Oltenia cu denumirea generală de troiţă, iar în Transilvania cu cea de rugă. Între crucile renumite de acest fel amintim cele trei cruci de lângă catedrala patriarhală din Bucureşti care fuseseră aduse din diferite locuri din ţară şi aşezate în anul 1906 în Parcul „Carol", cu prilejul primei expoziţii naţionale româneşti, Crucea lui Leon Vodă, de la 1631, de lângă biserica Slobozia din Bucureşti, Crucea de la Călugăreni din 1683-1684, ridicată de Şerban Cantacuzino în memoria lui Mihai Viteazul şi altele. În mod cu totul excepţional, crucea apare şi pe casele românilor ortodocşi din Transilvania.
În iconografía bisericească, crucea este reprezentată în scenele care infăţisează răstignirea Mântuitorului Hristos, pogorârea de pe cruce, sau pe cei doi Sfinţi Împăraţi Constantin cel Mare şi mama sa Elena, în timpul cărora a fost găsită crucea pe care fusese răstignit Fiul lui Dumnezeu. Un amănunt care atrage atenţia este acela că la braţul vertical al crucii, în partea de jos, apare zugrăvit un craniu care aminteşte de Adam, cel care a gustat moartea prin mâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului, dar care a fost înviat prin lemnul crucii. După tradiţie crucea răstignirii Mântuitorului Hristos ar fi fost înfiptă chiar în locul unde fusese Adam înmormântat.
Semnul sfintei cruci, în cultul ortodox, se face împreunând cele trei degete de la mâna dreaptă (mare, arătător, mijlociu) şi strângănd pe celelalte două în podul palmei, apoi ducând mâna la frunte, piept, umărul drept apoi stâng, cu formula: ,,În numele Tatălui (frunte) şi al Fiului (piept) şi al Sfântului Duh (umărul drept şi stâng), Amin".
BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1