Una dintre sărbătorile cele mai importante şi mai pline de sens duhovnicesc în viaţa credincioşilor este Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos sau Crăciunul, cum este ea cunoscută cu denumirea populară. În ceea ce priveşte originea acestui cuvânt, părerile filologilor sunt îrnpărţite. Aşa, de exemplu, unii îl derivă de la cuvântul carnationem, adică mâncare de carne pentru că sărbătoarea se prăznuieşte cu consum mare de carne, după o perioadă lungă de post.
Alţii cred că vine de la calationem, care înseamnă chemare, convocare, întrunire, iar alţii îl deduc de la termenul latin creationem, care înseamnă creaţie. Această părere din urmă este cea mai acceptată, dacă avem în vedere şi sensul teologic al sărbătorii: şi anume prin naşterea lui Iisus Hristos se realizează o nouă creaţie a făpturii şi a omului, adică renaşterea lui spirituală, care se realizează, de fapt, prin botez.
Sărbătoarea Crăciunului, la 25 decembrie, s-a celebrat în Apus, începând din secolul al III-lea. În Răsărit, separarea dintre Crăciun şi Bobotează, care erau serbate împreună la 6 ianuarie, sub denumirea de Epifania sau Teofania, adică arătarea lui Dumnezeu în lume, s-a făcut la anul 375, când Crăciunul a început să se serbeze şi aici la 25 decembrie.
Pentru însemnătatea ei deosebită în istoria mântuirii, Naşterea Domnului a fost serbată dintotdeauna cu mare fast şi solemnitate. Ea este pregătită de o perioadă de post de patruzeci de zile. Ultima zi de post, cunoscută sub denumirea de Ajunul Crăciunului, este o zi de post aspru. În această zi, cei care postesc până spre seară, obişnuiesc să mănănce grâu fiert, amestecat cu fructe şi miez de nucă şi miere, sau foiţe subţiri de pâine, ca pentru plăcintă, coapte, în care se înfăşoară miez de nucă amestecat cu zahăr sau miere. Ele se numesc „scutecele Mântuitorului". În multe părţi din ţară se obişnuieşte să se facă pomană cu astfel de grâu sau foiţe.
Tot în ajunul sărbătorii sau cu câteva zile înainte de aceasta, preoţii umblă pe la casele credincioşilor, cu icoana Naşterii, vestind apropierea sărbătorii Crăciunului, binecuvântându-le familiile şi lucrurile din gospodărie. Umblatul cu icoana este unul dintre cele mai vechi obiceiuri creştineşti, amintit chiar din primele secole, constituind una dintre cele mai importante vizite pastorale care trebuie cultivate şi păstrate cu sfinţenie. Acest obicei face parte din bogăţia de datini şi tradiţii care au însoţit prăznuirea solemnă a marii sărbători a Naşterii Domnului. Prin prezenţa preotului, a icoanei, ca simbol al prezenţei lui Hristos şi prin binecuvântarea slujitorilor, adusă cu acest prilej, sărbătoarea capătă frumuseţe şi solemnitate.
BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1