Forma de construcţie a bisericilor creştine, şi mai ales a celor ortodoxe, ca şi împărţirea interiorului, a fost strâns legată de nevoile cultului divin. După cum este cunoscut, Biserica are o funcţionalitate precisă, şi anume aceea de a servi drept loc şi cadru pentru săvârşirea cultului divin care, prin părţile lui componente, prin totalitatea riturilor şi ceremoniilor, cu bogata lor semnificaţie teologică şi simbolică, urmăreşte să redea istoria mântuirii noastre, viaţa şi activitatea Mântuitorului Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor.
Forma cea mai de timpuriu întrebuinţată în arhitectura bisericească a fost cea alungită sau dreptunghiulară, recomandată şi de Costituţiile Apostolice încă din secolul al IV-lea. Această formă, care a predominat în arhitectura bisericească la începuturile ei, aminteşte de corabia lui Noe. Aşa cum această corabie a salvat de la moarte pe cei care erau în ea, la fel în biserică, creştinii găsesc scăpare şi izbăvire din valurile acestei lumi, ca şi într-o navă care pluteşte pe valurile învolburate ale existenţei.
Această navă este condusă de însuşi Iisus Hristos spre limanul mântuirii şi al veşniciei. De asemenea, forma alungită ne poartă cu gândul la cortul mărturiei, adică primul lăcaş de cult din Vechiul Testament de la Templul lui Solomon, simbolizând în acelaşi timp întreaga lume pe care avea să o cuprindă Biserica şi în care urma să se răspândească învăţătura ei.
A doua şi cea mai răspândită formă în care sunt zidite bisericile creştine este cea de cruce, fie în interior, fie în exterior, simbolizând adevărul că învăţătura creştină, ca şi cultul divin public, care are în centrul său Sfânta Liturghie, este întemeiată pe jertfa Mântuitorului Iisus Hristos pe cruce. Fie că e vorba de cruce greacă, cu braţele egale, sau de cruce latină, cu braţul vertical mai lung, cele patru braţe ale crucii simbolizează universul sau lumea întreagă, cele patru unghiuri sau laturi ale lumii, cele patru puncte cardinale ale Pământului, Biserica creştină fiind răspândită în toate părţile lumii şi cuprinzând în acţiunea mântuitoare a jertfei lui Hristos pe cruce întreaga omenire.
Cel mai puţin răspândită şi întrebuinţată în arhitectura bisericească a fost forma rotundă. Deşi forma aceasta sugera perfecţiunea, Biserica fiind ,,stâlpul şi temelia adevărului”, cum spune Scriptura, totuşi ea s-a folosit puţin, mai ales pentru grija ca bisericile creştine să nu se asemene cu teatrele şi templele păgâne construite în această formă, cât şi pentru faptul că asemenea formă nu permitea împărţirea tradiţională a bisericii în altar, naos şi pronaos.
În creştinătatea răsăriteană, tipul arhitectonic al bisericii de plan cruciform sau triabsidal (triconc) cu cupolă, a devenit clasic şi normativ în construirea bisericilor. El a fost realizat în dimensiuni, forme şi variante diverse, după regiuni şi epoci, după destinaţia bisericilor respective şi după posibilităţile şi gusturile ctitorilor şi constructorilor.
Forma alungită şi mai ales cea de cruce, iar uneori şi cea rotundă, au fost întrebuinţate şi în Biserica Ortodoxă Română, din toate zonele pământului românesc, chiar de la formarea poporului român şi înainte de organizarea bisericeascădin secolul al XIV-lea, păstrându-se până astăzi.
BISERICA ŞI CULT pe înţelesul tuturor” Preot Prof. Dr. NICOLAE NECULA, Editura Europartner, ISBN 973-97175-5-1